Câte zâmbete false tăinuiesc elefanţii
Pe drumul lor către cealaltă parte
Și ce putredă smoală se scurge din ele…
Dospește o rană afară din ei
În mijlocul cercului grotesc desenat
Din oase încâlcite prin sârme ghimpate
Pe scena înjghebată dintr-un mare neant
Mincinos, prefăcut şi mult prea arid.
Câte moarte clipiri mincinoase ascund
În strigătul lor mut către noapte
Și cât de hidos e tropotul lor…
De când tot atârnă în funii prea lungi
Încâlcite și unse în scripeţi mizeri?
Şi-s slabi, şi-s palizi, uscați și urâți
Şi în ochi au doar găuri de morți elefanți,
Sinistre, adânci, interminabile pete,
Purulente și negre abisuri ce țipă.
De ce beau din vinul prelins din durere
Până se duc într-un alt fel de negru
Și rânjesc atârnați ca o boală de sânge
Cu boli împărțite pe lumânările stinse?
De ce stă uitat un clovn fără zâmbet
Pierdut printr-un circ în mijlocul vieţii,
În miezul poverii de morți elefanți
Atârnat de o stea cu o șubredă o sfoară?
De ce este oare e atâta de singur
Pe scena pustie unde plâng elefanții
Și-i minte pe toți că-i viu și că râde
Pe drumul bătut fără pic de speranţă
Ce duce doar jos, mereu către umbre,
Prin praful ce-l poartă mereu către lacrimi,
Prin gânduri ce-l duc iar departe de soare,
Pe struna ce-i cântă de încă o moarte?…