Filă de jurnal (II)

Nu a plouat nici în ziua aia, nici în următoarea, nici în celelalte. Nu a plouat niciodată. În puţinele momente în care sunt lucid mă gânesc dacă nu cumva ploaia e doar o minciună.

Ultima mea sămânţă a murit, precum toate cele de dinainte. Pământul a crăpat şi nici nu mai ştiu unde săpasem groapa ce i-a devenit mormânt. Fără să înţeleg de ce, o tot caut. Aşezasem sticla lângă ea dar a fost şi ea înghiţită de praf. M-am rătăcit.

Mă ustură îngrozitor pielea. Zdrenţele care m-au ferit o vreme de soare au ramas sfâşiate prin crăpăturile pământului pe care mă târăsc. Setea şi foamea au disparut iar locul lor a fost luat de un vâjâit care, atunci când sunt treaz, îmi macină creierii înnebunitor.

Tu ai dispărut, încet-încet, câte un pic, câte un pic. Mă străduiesc să îmi amintesc cum arătai, ce gust aveai, dar tot ce văd e o pâclă diformă dusă de colo-colo de vânt, undeva departe. Am încercat uneori să te strig dar am uitat cum te cheamă. Mă gândesc dacă nu cumva, precum ploaia, şi tu ai fost doar o minciună.

Am pierdut şirul zilelor de când nu am mâncat sau băut. Ar fi trebuit să mor demult. De fiecare dată când ameţeala şi vâjâitul mă împing în agonie sper că nu o să mă mai trezesc. Cu toate astea, mă trezesc de fiecare dată. Ca o pedeapsă continuă, ca o tortură interminabilă. Mă trezesc doar ca să pot suferi din nou.