O luptă eternă

Umbre arzând coborâte din soare
Se-ntind peste drumuri şi joacă.
Răcoarea din zori se preface-n dogoare,
Se crapă pământul şi soarele crapă.

Păşind pe jăratecul pietrelor arse,
Curg râuri de oameni către arenă.
Corida, spun vorbele vocilor groase,
Corida, corida, o luptă eternă.

Se-aşează mulţimea în teatrul ce geme
Şi ochii sticloşi se aprind înfocaţi.
E patima luptei ce va să distreze,
Ole-ul ce-aclamă pe cei mai bărbaţi.

Cu hainele mândre, cu mersul de rege
Păşeşte în scenă tăcut matadorul.
I-s braţele stâncă, i-e sabia lege,
Aprigi sunt ochii, sprinten piciorul.

Îl vede norodul şi urlă turbatul:
Ole! pentru cel ce dă pieptul cu fiara.
Îi plac luptătorii, îi place vânatul,
Îi place oţelul, îi place-ncleştarea.

Închis după gratii stă taurul mândru
Bătând cu copita pământul ce urlă.
E clocot în vine sângele negru
Privirea-i e neagră, sălbatică umbră.

Îi fierbe în suflet dorinţa de codru
Şi soarele-i pare atât de aproape.
Mărunte sunt gratiile izbite cu cornul,
El vrea libertate, vrea libertate…

Îl simte norodul şi urlă nebunul:
Vrem mugetul fiarei de moarte rănită!
În rând se agită, nu tace niciunul,
Vor viaţa jivinei, vor coarne zdrobite.

Cu ochii privind în zare-mpietriţi,
Matadorul aşteaptă lupta turbată.
Cu mantia-i roşe, cu dinţii scrâşniţi
Al doilea soare mulţimii se-arată.

Ieşit în lumină, animalul apare
Măreaţă fantasmă săpată-n granit.
Ochii tăciune dau roată în zare,
Par coarnele-i arme de nebiruit.

Un pas înainte, apoi încă unul,
Spre inima fiarei oţelul păşeşte.
Se-nalţă în aer, sclipeşte nebunul.
Port moartea în mine, funebru şopteşte.

Norodul îndeamnă cu strigăt la luptă:
Sa zboare oţelul! Să taie, să doară!
Din trupul jivinei vrea inima ruptă
Din ochii tăciune sclipirea să moară.

O horă lugubră se-ncinge nebună,
Oţelul sclipeşte în mâini tremurând.
În jurul jivinei un cerc se adună,
E semnul că lupta va-ncepe curând.

Freamătă taurul, nările-s vuiet,
Îi scapără ochii, se simte-ncolţit.
Se scutură praful de aprigu-i muget
Copita plezneşte, sfărâmă granit.

Semnalul e dat, sudoarea e rece,
Se zguduie paşii în praful murdar.
Prin spatele fiarei o suliţă trece
Sădeşte în carne blestem funerar.

Un muget cât cerul în aer răsună,
Din rană ţâşneşte sânge pătat.
E furie fiara, aleargă nebună
Cu flăcări în coarne se-nvârte turbat.

În iureşul luptei un alt fier ţâşneşte
Tăind fără milă în coaste se-mplântă.
Răcneşte jivina, în cercuri goneşte,
Îl arde în spate, durerea e cruntă.

Oţelul sloboade năpraznică goană
Se cască o rană şi alta apoi.
Sângele curge din buze, din rană
Se scurge în praf, se face noroi.

Se-mpiedică fiara, gâfâie, cade
Spumegă, urlă, se scoală, plezneşte
Fierbe, turbează, freamată, roade
Tremură, tropăie, se zbate, izbeşte!

Ochii smintiţi ieşiţi din orbite,
Pumni agitaţi nebuneşte în sus,
Urlete stoarse din gâturi dogite,
În clocot norodul vrea taur răpus.

Cu nările roşii, sleit de putere,
Cu ochii tăciune ce par că se sting
Taurul şovăie orbit de durere
În praful arenei genunchii se frâng.

Aprig călău cu mers apăsat
Matadorul se-apropie de taurul mut.
Cu sabia fulger, cu braţu-ncordat
Îi joacă-n privire al morţii sărut.

Din soarele roşu ce arde pământ
Spre fiara rănită sabia curge
Cu moartea ea face tăcut legământ
Din inima neagră ia jertfa de sânge.

Din taurul mândru viaţa se scurge
În praf se prăvale temutul vânat.
Sufletul negru de moarte se unge,
Coboară-n mormânt cu-n ultim oftat.

Delir e norodul, e timpul să cânte
Se-mbată cu gustul de taur ucis.
Ole! pentru coarnele negre înfrânte,
Ole! pentru sufletul negru răpus.

Trufaş, matadorul ridică spre cer
Cumplita lui armă, oţel ascuţit.
Pe faţă e glorie, în inimă ger,
De urletul gloatei se simte vrăjit.

Iureşul tace, se schimbă în şoaptă
Şi-o linişte sumbră pământul apasă.
Un suflet de taur spre codru se-ndreaptă
E liber să zboare, să plece acasă.

Pe cer mii de stele pâlpâie dalbe
Şi-n marginea câmpului, luna răsare.
Se umple pământul de razele-i albe,
Căldura din zi se schimbă-n răcoare.