Şi nucii mor

În marginea serii, s-au risipit norii cei albi
De pe sfertul de cer dinspre munţi
Şi, după ani, am văzut iar stele sclipind.
Poate la noapte o să mă mângâie luna
Şi poate mâine o să mă scald iar în soare.
Mi-e dor de răsărit, de lumină, de cald,
Mi-e dor, mi-e tare dor de tine.

Dacă norii nu fug, mâine pe seară
O să ajungă ploaia din pleoapele tale
La mine pe tâmplă să mă ude pe crengi.
Poate din noapte o să mă bată un vânt
Şi-o să mă-nveţe cum se tânguie picăturile
Căzute răzleţ pe ramurile stinghere
Şi schimonosite ale nucilor adormiţi.

Poate, din negrul arid, o să mă roage un înger
Să las mâna afară, în întuneric, pe geam,
În tremurul toamnei şi în ploaia perdea,
Să mângâie singurătatea copacului părăsit
În mijlocul vieţii de frunze şi miezuri.
Poate, în beznă, o să fugim să ne pierdem prin parc
Şi o să ne curgă prin păr frunzele ruginiţilor nuci
Iar prin suflete o să ni se zbenguie fulgii de păpădie.

Oare nucii iubesc? Oare nucii trăiesc? Şi mor?
Mă-ntreb, mă frământ, pentru că visul îmi spune
Că ni se amestecă prin vene scoarţa copacilor
Luminaţi de felinarele de sub geamuri deschise
Şi că ne-am ucis de nenumărate ori deja.
Iubindu-ne-n gol, ochi în ochi şi buze pe buze,
Cu rădăcinile împletite de-a valma în vânt,
Am murit şi-am înviat din nou şi din nou.

Atunci, lângă apă, în noaptea cu fulgere scrijelite în alb
Mi-era frig şi ţi-am spus tăcând: te iubesc,
Iar tu mi-ai răspuns încălzindu-mă: te iubesc
Şi ne-am ucis prima oară privindu-ne-n ochi.
Cu vorbele abia desluşite prin liniştea umedă
Am împrumutat zgribuliţi stropi ploii,
Copacilor le-am lipit frunze si florilor culori.
Pietre din mijloc de drum au cântat pentru noi,
Munţii întregi au răsunat de verde de brad,
Soarele s-a jucat şi s-a dat în spectacolul serii
Pentru noi, clovn şi turcoaică, doar pentru noi.

Fără păcate, nucii de sub geamuri iubesc.
Iubesc ploaia care le cade pe frunze,
Norii care-i udă adunaţi de niciunde,
Vântul care se pierde în labirintul crengilor sterpe,
Toamna care îi lasă mai săraci, mai pustii an de an,
Visurile cu aripi de fluturi în care ne mai regăsim uneori.
Şi, iubind pe tăcute şi fără speranţă, nucii mor,
Mor o mie de morţi până să moară de tot
La fel ca tine, la fel ca mine, ca noi doi,
În fiecare toamnă, în fiecare noapte, câte puţin.