Urlu ca fiarele

Privesc în dreapta mea şi e întuneric. Privesc în stânga: întuneric. Şi în faţă e tot întuneric. Nici nu mai întorc capul să privesc înapoi, căci ştiu că şi acolo e întuneric.

Păşesc printre tigvele celor celor ce au trecut înaintea mea pe aici; calc strâmb şi sunt gata să cad. În liniştea nopţii, îmi dau seama că sunt pe marginea prăpastiei.

Vreau să mă întorc dar nu mai pot; drumul pe care am venit nu mai există. Nimic nu mai există, doar tigvele şi bezna. Şi prăpastia. Şi, poate, un drum. Un drum care coboară spre iad.

Ce oroare… Oamenii au inventat iadul fără ca măcar să ştie că iadul e pe pământ, că iadul e inaintea mea, în spatele meu, la dreapta şi la stânga mea. Şi în iad e întuneric. Iar eu sunt acum în iad. Ştiam de mult că sunt în iad, că trăiesc în ticăloşie, printre ticăloşii dar n-am avut curajul să mi-o spun. În laşitatea mea am vrut să trăiesc şi, spre nenorocirea mea, am trăit. Iar acum sunt singur printre tigve şi mi-e frică de moarte. Sunt laş pentru că vreau să trăiesc.

Nimic nu a mai rămas nobil azi. Trăim în iad. O tigvă îşi vinde o mână ca să aibe cu ce să-şi cumpere mâncare. Nu-i pasă de mână, de durere. Nu vrea decât un singur lucru: să trăiască. Laşitate… Ar trebui să moară; dar ea îşi va vinde şi mâna cealaltă, şi picioarele, şi trupul, şi capul, până nu va mai rămâne nimic; atunci, altă tigvă îi va lua banii şi va cumpăra un ciolan de la o altă tigvă flămândă ca să aibă ce mânca.

Mă simt pierdut. Îm pare că pereţii mă apasă doar că nu există pereţi; mă apasă întunericul. Sau poate viaţa mea mă apasă. Sau tigvele.

În faţa mea e un drum. Aş vrea să mă întorc, să pornesc în sus. Instinctiv, mi-am amintit că, undeva sus, era cerul; unde e cer, e lumină. Nu mai e însă nimic: nici drum de întoarcere, nici cer, nici lumină. Nici nu cred să fi existat vreodată. Doar în visul unui om nebun.

Singurul lucru pe care pot să îl fac e să cobor. Poate ar trebui să sar în prăpastie dar sunt prea laş să o fac. Poate ar trebui să mă aşez şi să aştept să mor de foame.

Nici nu merit să mă mai numesc om. De fapt, nici nu sunt sigur că sunt om. Poate sunt o ţi eu o tigvă. Cine mai ştie?…

Jos e şi mai întuneric. Ar trebui să-mi fie frică să cobor, dar eu cobor. Nu ştiu cât am să cobor, poate n-am să mă opresc niciodată.

Oamenii au dispărut cu toţii. Poate tigvele pe care calc sunt oameni care gem şi-mi jură răzbunare. Călcătura fizică îi doare, îi supără. Când calcau suflete în picioare, pe al lor şi pe al altora, nu sufereau şi nu-şi jurau răzbunare.

Nimic nu are sens. Nici drumul, nici întunericul, nici chiar eu nu cred că am sens. Nici nu cred că am avut vreunul şi sunt sigur că voi fi la fel de lipsit de sens şi de acum încolo.

Mă surprind bucurându-mă când ajung la o poartă. Nici nu ştiu ce e dincolo, nici nu ştiu dacă e deschisă, dar mă bucur. Fără sens.

Împing poarta şi intru. E lumină, un lucru nesperat; mă dor ochii. În jurul focului stau adunaţi oamenii; aici sunt oameni şi aici e şi un foc. Mă duc lângă ei şi mă aşez. Nimeni nu se uită la mine; şi nici cred că se va uita. Undeva, unul trage să moară, dar nimănui nu-i pasă de asta. Pare că tot ce a a fost uman în oameni a dispărut foarte mult timp.

Mă simt pierdut. Toţi suntem pierduţi. Îmi dau seama că am ajuns pe tărâmul urii, a răzbunării, a minciunii, a dezastrului. De tărâmul decăderii. De fapt, nu am ajuns nicăieri: am fost mereu înconjuraţi de întuneric şi decădere. Pentru că trăim în decădere şi întuneric. Şi, chiar dacă este lumină, totul este negru.

Din loc în loc, se văd pete roşii. Mă uit mai atent şi îmi dau seama că acolo a murit cineva; este sânge. Dar asta nu mă impresioneză, pentru că nu mai sunt de mult om. Devin fiară, voi trăi printre fiare şi am să învăţ să urlu ca fiarele.